miercuri, 14 septembrie 2016

CLEPSIDRĂ.


Dacă ai putea să dai timpul înapoi ce-ai schimba la al tău trecut?
Ai mai iubi aceiaşi oameni? Ai mai parcurge acelaşi drum? Ai mai acorda aceleaşi şanse? Sau, pur şi simplu l-ai lăsa aşa cum e, pentru că tocmai el te-a "şlefuit', te-a transformat în omul de astăzi?
Aaa, să nu uităm de greşeli, şi ele au un rol important în "şlefuirea" asta. Da! Greşelile noastre, pentru că sunt ale noastre, oricât i-am învinovăţi pe alţii. De multe ori vedem adevărul, dar alegem să închidem ochii, de multe ori îl auzim, dar alegem să îl "împachetăm" într-o minciună frumoasă.
De ce? De teama eşecului, singurătăţii, suferinţei. Însă, tot de ele ne vom lovi mai târziu, atunci când măştile vor cădea, oamenii vor pleca, iar rănile.....rănile vor lua locul iubirii. Şi totuşi, câteodată nu ţi-e dor?
De naivul ăla, care avea fluturi în stomac, şi care, nu bănuia că aceştia se vor transforma în nişte molii, într-o nefericită zi? De fata aia timidă, care îşi iubea prinţul atât de intens şi pur, încât nu se gândea că acesta îi va frânge sufletul, după ce i la mângâiat cu-atâta căldură. Mie, da. Mi-e dor.
E trist că în urma dezamăgirilor, ne transformăm în nişte...trişti. Ce fug de dragoste, de emoţii,de trăiri. Devenim nişte cărţi care se deschid greu pentru a mai fi citite. Alţii au rupt pagini din noi, în loc să ne răsfoiască. Le-am lipit cu greu, vezi cicatricile? Ele ne opresc să mai fim cum eram.
Însă, trebuie să recunoaştem. E şi vina noastră, cum am mai spus. Rămânem când ar trebui să plecăm, iertăm and ar trebui să ignorăm. S-apoi ne dăm seama că, am fi fost mai fericiţi dacă ne-am fi iubit mai mult pe noi înşine. Dar...aşa e când iubeşti.
Crezi orbeşte în cel de lângă tine, deşi îţi da destule motive să n-o faci, şi chiar dacă te loveşte când nu te aştepţi, îi dai ocazia să te lovească şi-a doua oară. E mai simplu să stai în vâltoarea loviturilor, decât să te fereşti de ele, plecând.
Cine a spus că dragostea e oarbă, mare dreptate a avut. Dar şi din "orbirea" asta îţi mai revii uneori. Nu că ai vrea, ci pentru că, tot sorbindu-i amărăciunea, îţi pică acel văl negru de pe retină. Şi când reîncepi să vezi, de cele mai multe ori e cam târziu să mai repari ceva. Să te repari pe tine. Dar supravieţuieşti.
Te mai încearcă din când în când câte un regret.....Cum ar fi fost dacă ai fi putut să-ţi cerni nisipul din clepsidra vieţii, astfel încât să nu fie nici o pietricică prin el? Cum ar fi fost dacă ai fi putut să ocoleşti drumul care te-a dus de-atâtea ori la uşi nepotrivite?
Oricâte întrebări ne-am pune, mereu vom primi acelaşi răspuns : Timpul nu se-ntoarce înapoi, el doar trece. Şi-odată cu el trecem şi noi, cărând pe umerii fragili atâtea şi-atâtea bucăţi de viaţă, uneori uşoare ca un fulg, alteori grele ca o stânca. Căci ăsta-i rostul ei, să te înveţe.
Ce anume? Să trăieşti.
Una e să fii viu, alta e să trăieşti. Şi nu poţi spune asta dacă n-ai căzut, n-ai răbdat, n-ai strâns din dinţi. La fel e şi cu amorul, până nu simţi că-ţi arde pieptul de dor, până nu simţi că-ţi arde obrazul din pricina lacrimilor, până nu-ţi ard buzele nesarutate de "acele buze", nu ai dreptul să spui că ai cunoscut iubirea.

© Rânduri rupte din viaţă.